O lume nebună, nebună de tot

Am învățat să fac din lămâile pe care viața mi le oferă limonadă, câteodată mai dulce, câteodată mai amară. Dimineața mi-am petrecut-o la Starbucks Victoriei, am fost printre primii clienți ai cafenelei, poposind acolo vreo două ore, de la 07.15 până pe la 09.00.

O lume nebună, nebună de tot s-a perindat pe acolo, uimindu-mă:

–          O mamă vorbea destul de tare la telefon că nu-și mai suportă plodul pentru că refuză să se trezească de dimineață

–          O doamnă între două vârste își aștepta avocatul, cu care urma să jupoaie pielea de pe fostul soț, care a înșelat-o cu secretara

–          Un grup de adolescenți gălăgioși își luau energy-booster-ul pentru prima zi de școală după o vacanță de două săptămâni

–          Un tip grizonat povestea unui altuia că trebuie să-și ducă prietena/soția/amanta la doctor, să avorteze, spunând asta cu o seninătate ieșită din comun

–          Două domnișoare făceau recensământul bărbaților neînsurați de la departamentul financiar

–          Un domn a vărsat cafeaua pe jos și pe un ton extrem de autoritar a ordonat să vină cineva să facă curățenie, înjurând de sfinți că pantalonii lui sunt mai scumpi decât salariile tuturor angajaților cafenelei pe un an

–          Un băiat tasta de zor la MacBook-ul lui și după vreo oră, s-a ridicat în picioare și ne-a informat că a terminat, deși era singur la masă

–          Un cuplu a dezbătut problematica caloriilor unei cafele Starbucks, ea concluzionând că el este mult prea gras

–          La baie, tipa care făcea curățenie plângea intens, și când am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva, mi-a spus că vrea să moară și a dispărut.

Și eu … eu mă plâng că n-am suficient timp să fac mai multe lucruri. Mă plâng că sunt câteodată atât de obosită încât nu pot să dorm. Mă plâng că apar oameni din trecut în viața mea și nu înțeleg de ce. Mă plâng că nu sunt suficient de inteligentă ca să pot ajuta mai mult. Mă plâng că mă lupt cu morile de vânt. Mă plâng că aș vrea să citesc mai mult. Mă plâng …