Solidaritate, cu cine? Și, la ce? La gogoși?

Moise Guran

Ca un băiat cu opinii evidente de dreapta, cred totuși în solidaritate, cu condiția precizării clare a scopului și duratei sale. Putem fi solidari cu cei din Vaslui, Mehedinți și Teleorman, în sensul acceptării unor alocări mai mari de investiții care să creeze locuri de muncă acolo, putem fi solidari cu asistații social prin majorarea venitului acestora, dar în produse sau rechizite școlare, sau bonuri care să excludă achizițiile de alcool și țigări, putem fi solidari cu cei care au pensii sociale sau speciale, cu condiția păstrării totuși a unei diferențieri față de cei care au pensii contributive… putem fi solidari, ce să mai!, în multe situații. O taxă de solidaritate pe fondul de salarii, în condițiile scăderii contribuțiilor pe fondul de salarii, este însă un non-sens, o contradicție în termeni și, bineînțeles, o idioțenie care subminează însăși ideea de solidaritate.

Cei de la Hotnews au cercetat taxa asta de solidaritate, enunțată pentru prima dată acum trei luni, la prezentarea Guvernului Tudose. Atunci se vorbea de o taxă pe salariile de 10X mai mari față de salariul minim, deci peste 4000 de euro. Ceea ce tot n-ar fi ok, căci efectul previzibil n-ar fi totuși o încasare semnificativă la buget, ci, pe de o parte stimularea ascunderii salariilor mari pe dividende (și alte optimizări fiscale, legale), iar pe de alta, un sentiment proletar de satisfacție prostească, oferit celor cu invidii mai mari decât propriile salarii.

Numai că acum Mișa nu mai vorbește de impozitarea salariilor mari, ci de impozitarea fondului de salarii. Care va să zică, domnii pesediști mizează pe faptul că electoratul lor e atât de prost încât să nu facă o corelație între costurile patronului cu angajații și nivelul efectiv al salariului. Urâtă desconsiderare!

Apoi, ministrul de Finanțe a vorbit de o directivă europeană care l-ar obliga să bage o astfel de taxă, care oricum există, dar e altceva. Directiva europeană, singura la care s-ar fi putut referi, are un cu totul alt sens decât alimentarea oalei bugetare cu vreo două miliarde de lei, se referă la asigurarea salariilor în cazul în care firma dă faliment. Dar, hei! după ce te-ai învârtit tot anul, ba cu impozite pe gospodărie, ba cu impozitarea haiducească a salariilor mai mari, ba cu confiscarea contribuțiilor la Pilonul II, o introducere a unei taxe pe fondul de salarii, anunțată acum, cu două luni înainte de sfârșitul anului, sugerează mai degrabă o urgență disperată, care nici măcar nu amână dezastrul bugetar, cu atât mai puțin, nici nu salvează programul de guvernare. Compromite conceptul de solidaritate și, cam atât.

Nu că ar fi vreo surpriză! În fond, coaliția aflată la guvernare face acum, în vremuri de creștere economică, ceea ce au făcut toți politicienii noștri, indiferent de vremuri – distrug coerența națională prin devalorizarea unor lianți, atât de necesari în momentele cruciale. Pentru politicieni toate momentele sunt cruciale. După ce ai mințit cu nerușinare ca să ajungi la putere, după ce ai însămânțat golănește speranțele celor mai amărâți, ca să-i cununi cumva cu speranța ta hoțească de a nu face pușcărie, normal, ești cu fiecare zi, tot mai aproape de momentul crucial al adevărului. Tot ce poți face e să-i minți mai abitir, indicându-le un vinovat (altul decât tine, borfașul politic) pentru neîmplinirea speranței lui – bogații, care-s patroni (nu-s români, ca noi amărâții), corporatiștii, că-s europeni (nu ortodocși ca tine, cuviosule), Soros, homosexualii, americanii, sau pe oricine altcineva pe care mintea lor preferă să-l accepte, ca să scape ei înșiși de vinovăția de a te fi crezut pe tine. Deci, cu cine ne ceri acum solidaritate? Cu ei? Sau cu tine? Hai sictir!