Péter Esterházy – ediţie definitivă

Răsfoiesc numărul 477 din 4 iunie 2009 al Observatorului cultural, din paginile căruia Péter Esterházy ne priveşte insistent. Fotografiat în redacţia revistei, unde a făcut un popas, înainte de a pleca spre Festivalul de la Neptun, marele scriitor maghiar, dispărut săptămîna trecută la şaizeci şi şase de ani, era de o vivacitate debordantă. Îl însoţea minunata Anamaria Pop, traducătoarea lui în limba română, cea care reuşise să-i aducă în România – prin traducerile ei, şi la Bucureşti, ca invitaţi de seamă ai editurilor, tîrgurilor de carte, Uniunii Scriitorilor, teatrelor, dar şi ai revistei noastre – pe cîţiva dintre cei mai puternici şi mai cunoscuţi scriitori contemporani maghiari. Conte de Galántha și Fraknó, descendent al unei vechi şi ilustre familii nobiliare din Ungaria, absolvent de matematică, în 1974, Péter Esterházy a fost un nonconformist, pentru care literatura a devenit a doua natură. Survenită la doar cîteva săptămîni după publicarea ultimei cărţi – Jurnalul pancreasului, confesiune şi foaie de observaţie a bolii care l-a măcinat în ultimii doi ani, meditaţie pe tema degradării corporale şi a lentei alunecări în nefiinţă  –, moartea lui pare neverosimilă şi absurdă. Tradus în douăzeci şi patru de limbi, recompensat cu numeroase premii naţionale şi internaţionale (în Austria, în Franţa, în Germania şi în România), Esterházy are, de multă vreme, un loc aparte în galeria nemuritorilor.

Mi-l amintesc plin de viaţă, rîzînd de prostia politicienilor de pretutindeni, revoltat de iresponsabilitatea acestora, ironic şi muşcător în constatările lui despre lumea de azi, dar nu acrit, nu dezabuzat. Cu luciditate şi umor, cu o sclipire jucăuşă în privirea directă şi senină, Péter cel atît de mult iubit de Anamaria Pop (ca şi celălalt extraordinar Péter, Nadas) nu făcea niciodată caz de descendenţa sa aristocratică şi nici nu afecta celebritatea (reală!) care-l preceda oriunde. La urma urmelor, în secolul al XVIII-lea, un stră-stră-străbunic de-al său îl angajase pe Joseph Hayden ca dirijor al orchestrei de la curtea sa, iar bunicul lui fusese prim ministru al Ungariei în 1917. Prin comportamentul lui dădea de înţeles că toate acestea erau doar întîmplări şi că, mai mult decît orice apartenenţă glorioasă, ceea ce conta era relaţia cu interlocutorul lui de moment. Era uman şi firesc, conştient de valoarea sa, dar modest şi prietenos. Şi ştia să-şi admire şi să‑şi pună în valoare prietenii scriitori – pe celălalt Péter, de pildă, despre care spunea, cu ocazia lansării volumului în limba română, Rănile bătrînului continent, în 2010, la Bookfest, că „Péter Nádas scormoneşte după raţiune, luciditate, claritate, cu spaima unui Pascal sau Wittgenstein“. Pe Imre Kertész. Pe András Forgách. Şi, cu siguranţă, pe mulţi alţi confraţi de-ai săi, pentru că avea un foarte acut simţ al valorii.

În România a venit de cîteva ori, la invitaţia editurii Curtea Veche – care a iniţiat o serie de autor, cele mai multe dintre cărţile lui apărînd aici, în traducerea Anamariei Pop. În 2011, la Bookfest a avut loc un veritabil Desant scriitoricesc maghiar: s-au aflat în Bucureşti Attila Bartis, Ádám Bodor, Péter Esterházy, András Forgách, Márta Józsa, Péter Nádas. Cu cei doi Péter, Esterházy şi Nádas, şi cu András Forgách, Anamaria a venit şi atunci, ca de fiecare dată cînd s‑au aflat la Bucureşti, în redacţia Observatorului cultural. Mi-l amintesc, din nou, pe Péter Esterházy, în grădina unui restaurant din Otopeni, argumentînd însufleţit la o masă la care, împreună cu Iulia Popovici, Anamaria Pop şi Catrinel Pleşu, încercam să aflăm cum se vede realitatea literară şi politică de la Budapesta. Deşi avea opinii ferme, ştia să asculte, să intre în dialog şi să pună sub semnul întrebării toate clişeele de percepţie şi de gîndire. Era necruţător cu iresponsabilitatea decidenţilor politici, pe care nu ezita să-i sancţioneze, casant, nu doar în discuţii private, ci şi în interviuri şi luări de poziţie publice. În compania lui nu te plictiseai nici o clipă şi lumea părea, de fiecare dată, că dobîndeşte nuanţe şi interpretări surprinzătoare, căci avea darul să arunce o lumină nouă asupra celor mai banale situaţii. Îl interesa dialogul şi nu părea deloc copleşit de propria lui valoare, refuza să-şi poarte statuia prin lume, preferînd să rămînă viu, imprevizibil, amuza(n)t şi lucid. Am înţeles, văzîndu-i alături de Anamaria Pop pe scriitorii traduşi de ea, că, dincolo de afinităţile literare care i-au determinat alegerea cărţilor, au existat şi potriviri de caracter, acorduri umane şi o profundă şi trainică prietenie.

În lumea umbrelor, Péter Esterházy s-a alăturat, de săptămîna trecută, Anamariei Pop, lui Gheorghe Crăciun şi Mircea Nedelciu – pe care i-a cunoscut, prin Anamaria.

Somnul să-i fie lin şi odihna veşnică! .