Pe Șerban Cantacuzino l-am cunoscut în anul 2010, la scurt timp după ce ajunsesem la Londra: un gentleman cu un aer ușor distrat, vorbind o limbă română cu parfum interbelic, meloman incurabil, nelipsit de la „Concertele Enescu” ale Institutului din 1 Belgrave Square. Primele schimburi superficiale de amabilități au lăsat curând locul uneia dintre prieteniile, extraordinare și oarecum neașteptate, de care am avut parte și pe care le prețuiesc cel mai mult. Ideea seriei de interviuri de istorie orală cu personalități ale exilului românesc din Marea Britanie mi-a venit ascultându-l. A fost, așadar, cel dintâi invitat pe canapeaua de culoarea plămânului ce avea să devină martora lungilor ore de confesiuni, rememorând subiectiv decenii de istorie recentă, din materia cărora se va alcătui o importantă secțiune a acestui site – VOCI DIN EXIL.
Fiu al lui George Matei Cantacuzino, personalitate complexă ce a lăsat o puternică amprentă asupra modernismului arhitectural românesc, și descendent al unor vechi familii nobiliare al căror arbore genealogic include numele mai multor domnitori, Șerban s-a născut la Paris, în 1928. Împinși de aprehensiuni din cauza situației internaționale, dar și din dorința de a-i oferi o educație englezească solidă, părinții au decis ca mama să plece împreună cu fiul la Londra când acesta abia împlinise 11 ani, în 1939. După război, mica familie dezrădăcinată, din care făcea parte și sora sa, Marie-Lyse, avea să se stabilească definitiv în Anglia. Pe tatăl care a murit în 1960, la Iași, după ce petrecuse mai mulți ani în închisorile comuniste, nu îl vor revedea niciodată. Șerban a fost elev la Winchester College, apoi a studiat arhitectura la nu mai puțin faimosul Magdalen College de la Universitatea Cambridge. Pășind pe urmele tatălui, și-a început cariera ca arhitect, dar pasiunea pentru scris, îmbinată cu cea pentru arhitectură, l-a adus, în 1967, în redacția Architectural Review și a avut ca rezultat nu mai puțin de douăsprezece cărți. Între 1979 și 1994, a fost secretarul Comisiei Regale de Arte Frumoase. Era membru al Institutului Regal al Arhitecților Britanici, iar după căderea regimului comunist a devenit membru onorific al Uniunii Arhitecților din România. În 1988, Regina Elisabeta a II-a i-a acordat titlul de Comandor al Ordinului Imperiului Britanic (CBE).
Șerban Cantacuzino a revenit pentru prima dată în țară în 1971, printr-o întâmplare norocoasă pe care o considera un fel de a doua naștere. S-a întors apoi în repetate rânduri, singur sau împreună cu soția și cele două fiice, pentru a-și căuta rădăcinile, dar și, ca însoțitor al unor prieteni sau al unor grupuri de turiști, pentru a face cunoscut patrimoniul construit al României britanicilor interesați de cultura acestui spațiu. În anul 2000, a fondat, împreună cu Marie-Lyse Cantacuzino, frații Nicolae și Indrei Rațiu, Jessica Douglas-Home și Iolanda Costide, Pro Patrimonio – varianta românească a National Trust, destinată salvării unor clădiri-monumente istorice și situri arheologice amenințate. Printre succesele fundației se numără refacerea și integrarea în circuitul turistic a unor locuințe tradiționale și vile de patrimoniu, precum și restaurarea mai multor porți vechi din orașul Brașov. Una dintre acțiunile cu cel mai mare impact a fost comandarea, în 2013, a unui studiu de evaluare a sitului Roșia Montană (realizat de o comisie mixtă alcătuită din experți de la Universitățile Oxford și Leicester), în sprijinul înscrierii acestuia în Patrimoniul Mondial UNESCO.
În spatele tuturor acestor reușite se află, alături de cele ale altor câțiva conservaționiști preocupați de soarta patrimoniului arhitectural și a moștenirii cultural-istorice românești, numele aceluiași Șerban Cantacuzino. Un specialist de cursă lungă, dedicat, generos și activ. Dar și un bucătar priceput și pianist ocazional, spre delectarea invitaților pe care obișnuia să îi întrețină în casa victoriană din cartierul Hammersmith, sau un șofer neînfricat, mereu bine dispus, prin implacabilul trafic londonez. Un om pe care vârsta nu l-a înfrânt, a cărui prezență a continuat să emane, până la capăt, mereu aceeași căldură, distincție și naturalețe. Un Prinț.
(Londra, noiembrie 2016 – New York, martie 2023)
„Am amintiri frumoase cu această casă mare şi cu parcul ei minunat”
Să începem cu bunicul, tatăl tatălui meu, Nicolae Cantacuzino, care era diplomat şi călătorea foarte mult. Cred că mergea la Atena iarna şi la Viena vara… destul de comod din punct de vedere al climei, nu-i aşa? (râde) Tatăl meu s-a născut la Viena, în 1899, prin urmare el a prins sfârşitul secolului acolo. Bunicului Nicolae îi plăcea muzica foarte mult, cânta, nu profesional, bineînţeles, pentru că nu se făcea, dar bunica Marcela îl acompania la pian şi el cânta lied-uri şi era foarte apreciat. La cinele la care luau parte la Viena, el era mereu cerut. Cânta împreună cu soţia lui.
Tatăl meu a trăit primii opt ani ai vieţii la Viena şi spune de mai multe ori în scrisori că probabil a devenit arhitect fiindcă a crescut cu grădinile Belvedere de la Viena şi palatele de pe Ringstrasse, cu acele ansambluri de arhitectură excepţionale. Fiindcă mergea, copil mic, la plimbare în toate locurile acelea. La şcoală a fost la Montreux, în Elveţia… De fapt, avea acolo un profesor român, adus de bunicul din România. Şi el, şi fratele lui luau lecţii private. Era o educaţie privilegiată, trebuie admis. După aceea s-a întors în România, la vârsta de şaisprezece ani, ca să-şi dea examenele. După ce şi-a luat bacalaureatul în ţară, a fost voluntar pe front, pentru că avea şaptesprezece ani când a izbucnit Primul Război Mondial, în 1916. Şi a luptat ca tânăr ofiţer. Marele lui prieten era Simon Bayer, care era mai în vârstă decât el şi era avocat. Ani mai târziu, a scris Scrisorile către Simon, care au fost publicate de mai multe ori după 1989. Simon Bayer plecase în Israel în anii ’80, cred, şi între timp murise.
Revenind: după armată, în 1920, după sfârşitul războiului, tata s-a dus să facă studii de arhitectură la École des Beaux Arts, la Paris. Ca mai toţi arhitecţii români. Horia Creangă și Octav Doicescu, între alţii. Înainte să-şi ia diploma, a primit deja comenzi. Martha Bibescu, mătuşa lui (Gheorghe Bibescu era fratele bunicii, Marcela Cantacuzino era născută Bibescu), i-a cerut să restaureze Palatul Mogoşoaia… o lucrare imensă. Trebuie spus că a fost chemat un arhitect veneţian, Domenico Rupolo, şi tatăl meu, pe atunci foarte tânăr, era asistentul lui. Dar a avut o contribuţie destul de mare la deciziile legate de restaurare. Se spune, în orice caz, că el a convins pe toată lumea că trebuie păstrată cărămida aparentă. Palatul era la origine tencuit. Dar tencuiala căzuse şi se vedea cărămida, care era foarte frumoasă. Aşa că au scos restul tencuielii şi au lăsat cărămida aparentă. A fost un mare succes, toţi au apreciat asta în cele din urmă… Cu toate că astăzi nu este ceva ce se recomandă în restaurare. Tatăl meu a argumentat că palatul fusese tencuit, dar şi pictat, şi că nu se mai ştia exact cum fusese pictura, se putea reface numai ca o fantezie, şi asta nu era în regulă. Şi că, prin urmare, era mai bine să lase cărămida aparentă. În orice caz, în timp ce-şi făcea studiile la Paris, la École des Beaux Artes, la începutul anilor ’20, a ajutat şi la restaurarea Palatului Mogoşoaia, dar a fost chemat şi de Chrissoveloni, bancherul, să clădească sediul nou al Băncii Chrissoveloni, între Stavropoleos şi Lipscani, unde acum e Banca Naţională. Clădirea n-a supravieţuit mult timp ca Banca Chrissoveloni. A fost terminată în 1925, iar în ’28-’29 a venit criza economică şi Chrissoveloni a vândut Băncii Naţionale. Aşa că tata avea aceste două proiecte, care erau foarte importante, în paralel cu studiile, şi cred că din cauza asta nu şi-a luat diploma până în 1928.
Eu m-am născut în ’28, în septembrie. Tatăl meu tocmai îşi luase diploma, după care şi-a deschis un birou de arhitectură în Calea Griviţei, nu departe de casa noastră, care era colţ cu Calea Victoriei. Tata se căsătorise în ’26, cu Sanda Ştirbey, iar casa unde locuiam era moştenirea mamei. Palatul Ştirbey, care încă există, fiind chiar alături. Casa noastră a fost bombardată şi a dispărut, pe locul ei se află acum fostul sediu Petrom. Se poate spune că tata şi-a început cariera de arhitect la Bucureşti în 1928, cu toate că deja terminase Banca Chrissoveloni, iar la Mogoşoaia lucrările erau spre sfârşit. Deşi, de fapt, Mogoşoaia n-a fost niciodată terminată, Martha Bibescu fiind o femeie plină de idei…
Amintirile mele nu sunt foarte clare. Bunica Ştirbey, adică mama mamei, avea o casă nu foarte veche, de fapt un conac, la Dărmăneşti, lângă Comăneşti, pe valea Trotuşului. Acum lumea îl cheamă „Castelul Ştirbey”. Clădirea e abandonată şi încercăm să o vindem. Nimeni n-o vrea! Nici noi nu o vrem, ne-ar trebui averi ca să o restaurăm. Şi ce să faci cu ea? Un hotel eventual, pentru că e într-un loc minunat, dar ar fi o investiţie foarte mare. Iar în momentul de faţă e încă o criză economică, aşa că… Planurile casei au fost făcute de Nicolae Ghica-Budeşti, care era văr primar cu tatăl meu. Bunicul meu, bunicul Ştirbey, care a murit în Primul Război Mondial de febră tifoidă, l-a angajat pe Ghica-Budeşti să proiecteze casa. Am amintiri frumoase cu această casă mare şi cu parcul ei minunat, cu Munții Nemira în fundal. Îmi petreceam acolo vacanţele de vară şi mai târziu, în a doua jumătate a anilor ’30, mergeam şi de Crăciun. Aşa că am multe amintiri de acolo, mai multe decât de la Bucureşti.
La vârsta de şapte ani m-am dus la Şcoala „Sfântul Iosif”, o şcoală catolică, germană. Dar cred că învăţam în româneşte. Vorbeam şi româneşte, şi germană, fiindcă aveam mereu câte-o schwester care venea chiar din Germania. La vârsta aia se chema schwester, iar mai târziu fräulein. Ştiu că pe ultima pe care am avut-o o chema fräulein Ani. Asta era în ’38-’39, înainte să plecăm, şi am descoperit după ce fusese angajată că era spioană. Făcea rapoarte despre noi la Ambasada Germaniei. Tatăl meu era membru al Parlamentului, liberal, aşa că poate că erau lucruri interesante pe care le-a raportat. Ştiu însă că mamei şi tatălui meu nu le păsa prea tare. Nu le plăcea, dar, deoarece eram pe punctul de a pleca, s-au gândit că e mai bine să n-o îndepărteze. În ’39 a fost Expoziţia Universală de la New York, iar tatăl meu, împreună cu Octav Doicescu, a fost arhitectul Pavilionului României. Mama şi tata s-au dus de două ori la New York, pentru perioade mai lungi, cu vaporul… cred că au călătorit cu „Normandie”, un vapor foarte luxos. Prin urmare, bunica Ştirbey a rămas in charge, ea se ocupa de tot, şi ea voia s-o dăm afară pe fräulein Ani. Dar era foarte drăguţă şi noi o iubeam, aşa că n-a fost dată afară, a rămas până la sfârşit. Curioasă poveste, nu-i aşa? (râde) Ce s-a întâmplat după aceea cu ea nu mai ştiu, dar îmi închipui că s-a reîntors în Germania. Poate că a trăit până la o vârstă înaintată, dar, în orice caz, n-a încercat niciodată să reia legătura cu noi. Pe când fräulein de dinainte, a generaţiei anterioare, a mamei şi surorii mamei, Marina, a devenit un fel de supraveghetoare pe moşia de la Dărmăneşti a bunicii şi se ocupa de tot. Era minunată, puteai avea încredere în ea şi cu ea am ţinut legătura. Mai târziu a venit să stea cu mama în Anglia, în ’51-’52, şi a murit abia în anii ’60. Legătura asta cu Germania „bună” a fost ceva foarte frumos.
„Muzica a jucat un rol foarte important pentru mine toată viaţa”
Revenind la plecarea noastră: eu am plecat în ’39, iar sora mea în ’40. Războiul deja începuse, dar era phoney war, din septembrie ’39 până ce Hitler a invadat Ţările de Jos, în aprilie ’40. Sora mea, Marie-Lyse, a venit în martie ’40. Mama şi cu mine am plecat în iulie ’39. Mama era cam bolnavă, avea probleme cu ficatul şi mergea la o clinică din Berlin să facă tratament. Aşa că ne-am dus în Germania. Dar mama avea şi prietene englezoaice cărora le plăcea foarte mult Germania. Nu le plăcea Hitler, dar le plăcea Germania. Le plăcea muzica, opera, şi mergeau des la München… Eu, de fapt, mai fusesem în Anglia în ’38, într-un fel de recunoaştere, pentru că părinţii mei s-au gândit că e o idee bună să văd dacă-mi place acolo. Din păcate am fost mai tot timpul bolnav, am avut difterie, ceea ce n-a fost prea agreabil… (râde) Dar am supravieţuit, m-am vindecat. Eram un copil destul de neastâmpărat şi cred că părinţii şi-au zis că o şcoală engleză ar fi bună pentru mine. Se gândeau, bineînţeles, la public schools, adică la şcolile private, şi cred că nu ştiau de fapt la ce vârstă erau copiii trimişi la ele. Eu a trebuit să merg întâi la o şcoală pregătitoare şi abia după aceea am intrat la o public school, după un an şi jumătate, doi ani. Fiindcă trebuia să împlineşti treisprezece ani înainte să fii primit. Iar eu aveam unsprezece ani când am plecat, în ’39.
Cred că şi prietenele englezoaice ale mamei au avut o contribuţie la asta. Englezoaicele veneau în România în fiecare an, în anii ’30, fiindcă le plăcea foarte mult. Şi le plăcea bunica Ştirbey, cu care se întâlniseră în Elveţia. Una din prietene era căsătorită, cealaltă nu, dar ce e extraordinar (poate că ar trebui să vă spun asta mai târziu) e că domnişoara fusese logodită, în timpul Primului Război Mondial, cu viitorul meu socru! O coincidenţă ieşită din comun. Tatăl lui Anne, soţia mea, care era mult mai bătrân decât mama ei, era născut în epoca victoriană şi a murit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fusese logodit cu Carola… în 1915-’16. Ea a rupt logodna şi a rămas domnişoară tot restul vieţii. Şi ea împreună cu Beryl şi soţul acesteia, Lordul Charnwood, veneau des în România. Lordului îi plăceau foarte mult maşinile mari şi avea, cred, un Rolls Royce sau un Bentley şi venea în România cu maşina. Cred că aceste două cucoane i-au influenţat pe mama şi pe tatăl meu în ce priveşte Anglia. Şi chiar au propus o şcoală. Era o şcoală mai nouă, înfiinţată după Primul Război Mondial, care se cheamă Stowe. Avea un director remarcabil. Cumnatul meu, soţul lui Marie-Lyse, a fost la Stowe. Eu n-am ajuns niciodată acolo, am fost înscris la Stowe, dar m-am dus la Winchester, ceea ce a fost mai bine, fiindcă colegiul de la Winchester e foarte frumos, e medieval, şi asta mi-a plăcut foarte mult, ca arhitect în devenire… (râde) E şi o şcoală cu o tradiţie foarte lungă, fiindcă a fost înfiinţată în secolul al XIV-lea.
Prima călătorie în Anglia am făcut-o în 1938 și mi-e cam ştearsă din memorie, fiindcă am fost bolnav tot timpul. Tot prin Germania am mers atunci în Anglia, ne-am dus mai întâi la München, am petrecut mai multe zile acolo. Au găsit pentru mine un fel de tutor, care era foarte simpatic şi m-a dus la piscină şi mi-a arătat oraşul… dar m-a dus şi la operă. Eram deja foarte interesat de muzică, voiam să devin compozitor, dirijor de orchestră, asta era ambiţia mea în copilărie. Şi începusem să fac lecţii de muzică, mai degrabă decât de pian, cu toate că pianul era instrumentul principal. Făceam lecţii cu o doamnă care se chema Manya Botez, era foarte cunoscută pe atunci la Bucureşti. Avea un fel de a preda care era absolut remarcabil, făcuse studii în Germania, cred că la Leipzig, aşa că avea o bază foarte bună. Ea a plecat din România în anii ’60, a fost persecutată de regimul comunist şi în cele din urmă a plecat. S-a stabilit în Anglia şi am încercat ca fetele noastre, Ilinca şi Marina, să ia lecţii cu ea, dar din păcate, după tot ce-a suferit, nu mai avea acel talent pedagogic extraordinar. Dar atunci, în anii ’30, la vârsta de şapte ani, când m-am dus la şcoală la „Sfântul Iosif”, am început şi lecţiile de muzică. Muzica a jucat un rol foarte important pentru mine toată viaţa.
M-am reîntors apoi în România ca să fac a patra clasă primară. Cred că părinţii au decis să plec în ’39 după ce-mi terminam cele patru clase primare. Şi am trecut iarăşi prin Germania, iarăşi pe la München, iarăşi pe la operă… Am trecut şi prin Belgia, aveam o verişoară la Bruxelles şi ne-am dus să o vedem. Era Manola Ghica, măritată cu un belgian, care după ocupaţia lui Hitler a reuşit să fugă şi a ajuns în Anglia. De fapt, a venit să locuiască aproape de unde locuiam noi în timpul războiului. Eu m-am dus imediat la şcoală, au găsit şcoala asta, Lockers Park, în Hemel Hempstead, Hertfordshire. Şi spre sfârşitul lui septembrie m-am dus la internatul şcolii Lockers Park. Vorbeam foarte puţin englezeşte, dar am avut o şansă, fiindcă cred că eram destul de înalt, aşa că n-am suferit, n-am fost chinuit de ceilalţi copii. Din contră, cred că ceilalţi băieţi găseau interesant ca cineva din România – unde-i România? – să vină la şcoala aceea. Şi, poate pentru faptul că nu prea vorbeam englezeşte, le-a fost puţin milă… În orice caz, m-au ajutat, nu m-au bătut, nu s-au purtat urât cu mine. După aceea a venit Crăciunul, vacanţa de iarnă din ’39-’40, şi a venit tata din România şi am sărbătorit Crăciunul împreună, în cottage-ul în care locuiam. Am clădit un adăpost în grădină, sub pământ, trebuia să cobori câteva trepte. Era acoperit cu pământ şi ascuns. Au fost bombardamente chiar şi acolo. Eram la ţară, dar destul de aproape de Londra, şi am petrecut mai multe nopţi în acel adăpost. Noi eram pe un deal, iar cel mai aproape au căzut bombe jos în vale.
Am petrecut împreună cu tata vacanţa de Crăciun şi Anul Nou, iar după Anul Nou a reînceput şcoala şi m-am reîntors la internat. Mama şi tata au plecat înapoi în România. Nu erau încă lupte, era doar începutul. Era încă phoney war. Francezii aşteptau o invazie prin Linia Maginot, nu se aşteptau la invazia prin Belgia şi Olanda. Mama şi cu tata au călătorit, cred, cu trenul şi, bineînţeles, n-au avut cum să treacă prin Germania şi Austria, aşa că au mers prin Franţa, Elveţia, Italia (care nu era încă în război) şi Iugoslavia. Au mers cu trenul până la Bucureşti. Mama a revenit apoi în Anglia, cu sora mea, cam în ultimul moment, în martie, tot cu trenul. Nu ştiu dacă a trebuit să evite Italia la întoarcere, dar nu cred. În orice caz, când am mers acasă de Paşti, era şi sora mea acolo.
Locuiam într-un cottage pe terenul unei şcoli, care se chema Abbots Hill School şi era destul de cunoscută. Una dintre prietenele mamei fusese la această şcoală. De aceea ne-am dus să locuim acolo şi am găsit acel cottage, pe care l-am putut închiria. Sora mea s-a dus întâi la această școală ca elevă externă, locuind acasă. Oricum, nu i-a plăcut şi cred că după numai un trimestru s-a dus internă la o mănăstire catolică, departe, în nordul Angliei. Unde a fost foarte fericită, şi-a făcut multe prietene. În fine, a fost o idee foarte bună a mamei să o trimită acolo.
Mama cu mine şi cu sora mea eram bine instalaţi în Anglia, mama se ocupa de casă şi de mâncare. Fiindcă prietenele ei, care locuiau cu noi, se duceau la lucru. Aveau slujbe în apropiere, alt motiv pentru care ne căutasem casă acolo. Cele două lucrau la un jurnal care nu mai există, dar atunci era foarte cunoscut, The Illustrated London News. Locuiam toţi împreună, cam înghesuiţi (râde), dar era război şi trebuia să ne obişnuim. La un moment dat, una din prietene a decis să facă un fel de grădină de legume şi mama a decis să se ocupe de creşterea găinilor şi a raţelor. Asta a fost foarte bine, pentru că nu ne lipsea aproape nimic. Şi locul era frumos, cottage-ul era într-un parc mare, era la ţară şi era foarte agreabil… multă verdeaţă peste tot.
La şcoala pregătitoare am făcut lecţii de latină, era absolut esenţial ca să pot intra la public school. Bineînţeles, îmi trebuia şi engleza, dar pe asta am învăţat-o foarte iute. După primul trimestru vorbeam deja, cred, destul de bine. Un lucru mic, un detaliu, dacă vreţi, dar e tragic: îmi aduc aminte o scenă dramatică, când într-o zi au venit la şcoală ziarele, era un loc unde le puteam citi, probabil că era Daily Mail, şi îmi aduc aminte de acest ziar care fusese pus acolo şi chiar pe prima pagină era ştirea despre asasinatul primului-ministru Călinescu. Nu mai ştiu exact când a fost, cred că în ’39… Asta i-a impresionat foarte tare pe ceilalţi băieţi, am citit împreună vestea. Altfel, nu se vorbea prea mult de România. Vorbind englezeşte şi împrietenindu-mă cu băieţii englezi, am devenit din ce în ce mai orientat spre Anglia.
Fiindcă toate şcolile aveau un număr de locuri pentru evrei, erau câţiva evrei cu nume mai exotice şi în şcoala noastră. De exemplu, era Leopold Rothschild, care mi-a devenit un mare prieten, pentru că l-am regăsit la Cambridge. El a plecat în America în aprilie-mai 1940, fiindcă se aşteptau la o invazie a lui Hitler. Copiii Rothschild au plecat, în orice caz. Cred că tatăl lui Leo a murit cam pe atunci, el nu a plecat, pentru că era foarte bolnav. Şi cred că nici mama lui nu a plecat, doar copiii. Erau destul de mulţi, cred că doi băieţi şi trei fete, în ramura aceea a familiei Rothschild. La şcoală mai era şi un altul, probabil tot evreu, care se numea Corcas. Nume foarte ciudat. Şi mai erau câţiva, care aveau nume, cum am spus, mai exotice. În rest, nu prea erau străini, numai nişte indieni. Dar erau indieni foarte bogaţi, gen fii de maharajahi. A fost şi aşa ceva la Lockers Park, nu când eram eu acolo, dar aş fi putut să găsesc un fiu de maharajah. Şi chiar ceva os regal, dar nu era nici asta atunci.
În orice caz, am învăţat latina şi m-am dus la examen la Winchester. De ce la Winchester? Mama cunoştea un fotograf grec, care se numea Costa Achilopulo, iar bunica mea Cantacuzino era prietenă cu mama lui Costa, era o legătură de familie. Şi într-un week-end a venit Costa cu doi prieteni la dejun. Mama nu i-a plăcut deloc. Pe Costa îl cunoştea, era o prietenie acolo, dar prietenii lui Costa nu i-au plăcut deloc. Şi a descoperit că toţi fuseseră la Stowe. Aşa că mama s-a dus să-l vadă pe directorul şcolii Lockers Park şi i-a spus sincer că nu i-a plăcut produsul şcolii Stowe pe care îl întâlnise. Şi că eu eram înscris la Stowe, dar ea voia să mă duc altundeva. Şi directorul i-a spus: „Dar eu sunt un old Wykehamist, un fost absolvent de Winchester, şi îl cunosc foarte bine! Trimitem mulţi copii de aici la Winchester şi cunosc foarte bine starea caselor” – fiindcă Winchester era organizat în zece „case”, avea în jur de 500 de elevi, din care aproximativ 400 făceau parte din diferite „case”. Şi directorul de la Lockers Park i-a spus mamei: „Cunosc directorii caselor” – housemasters se chemau – „şi pot să vă sfătuiesc”. Mama a spus că asta ar fi minunat şi înţelegerea a fost gata imediat.
Şi m-am dus la o „casă” unde directorul era un om remarcabil, care devenise recent preot şi fusese şi el înainte la Winchester. Era bogat şi asta era bine, fiindcă ştia cum să-şi întrebuinţeze banii. A făcut două lucruri interesante din punctul meu de vedere. Mai întâi, a cheltuit foarte mulţi bani pe „casă”. A găsit o „casă” care avea foarte mare nevoie de modernizare şi a cheltuit mult pe reparaţii, aşa că eu am nimerit într-o „casă” foarte frumoasă, în stare foarte bună. Celălalt lucru a venit mai târziu: la sfârşitul celor patru ani de studii, am vrut să mai rămân un trimestru, ca să iau examenul pentru o bursă la Cambridge. Mama nu mai avea bani, tata nu putea să ne trimită nimic, era deja 1946, devenise imposibil să trimiţi bani şi cred că, de fapt, tata nu mai câştiga nimic. Iar Beryl Charnwood, prietena mamei, care plătise tot colegiul meu, nu mai putea nici ea să plătească. Era foarte meticuloasă, foarte bine organizată, şi cred că aranjase să plătească dinainte trei ani și jumătate, dar nu mai era posibil să adauge restul. Atunci directorul a spus: „Îţi ofer eu acest trimestru, ca să poţi lua examenul pentru bursă”. Din fericire, am căpătat bursa. Era un scholarship mic, dar a fost foarte important, fiindcă legea atunci era că, dacă ai un scholarship, statul îţi plăteşte restul. Bursa era ceva derizoriu, era 40 de lire, cred. Atunci, sigur, 40 de lire însemna ceva, dar nu era destul. Şi aşa, tot Cambridge-ul mi-a fost plătit.
La Cambridge am studiat arhitectura. Bursa era pentru istorie, la Winchester m-am specializat în istorie, care îmi plăcea foarte mult. Când am ajuns la Magdalene College, la Cambridge, le-am spus că vreau să mă duc la arhitectură şi au fost foarte supăraţi. Mie nu-mi păsa, dar nu le-a plăcut, fiindcă istoria era un subiect tradiţional, academic, care avea toată importanţa, era an honours degree course, ca dreptul, engleza, limbile. Arhitectura era a non honours degree course. Pentru mine astea erau doar cuvinte, dar ei pretindeau că e important. Şi de aceea nu m-am înţeles niciodată foarte bine cu colegiul meu. În fine, am locuit în colegiu doi ani, ceea ce a fost foarte frumos. Mai ales în al doilea an, am avut o cameră minunată şi am închiriat un pian mic. Mi-a plăcut foarte mult să locuiesc chiar în prima curte a colegiului, care era din Evul Mediu, aşa că trăiam ca într-un castel. În ultimul an – am stat trei ani în total – am locuit afară, într-o casă închiriată. Şi fără pian, din păcate, fiindcă nu era loc… (râde)
Acolo, la Cambridge, am regăsit vechi prieteni şi mi-am făcut alţii noi. În fond, mai toţi prietenii mei englezi sunt de la Cambridge şi, puţini, de la Winchester şi de la Lockers Park. Este, în primul rând, Leopold Rotschild, care rămâne un bun prieten. Cântăm la patru mâini şi două piane!
„Trăiam, în fond, ca un englez”
Orientarea mea era, bineînţeles, în întregime spre Anglia. Să vă dau un exemplu: aveam prieteni români, erau familia Tilea şi familia Florescu. Floreştii aveau doi băieţi şi o fată şi aveau teren de tenis… nu piscină, nu era încă moda, acum toată lumea are piscină. După război, Floreştii au plecat în Franţa, fiindcă aveau o proprietate la Cannes, iar unii dintre ei au plecat în America. Radu Florescu, istoricul, a plecat la Boston. Familia Tilea a rămas aici. Ei aveau fete, aşa că Marie-Lyse, sora mea, mergea la ei, iar eu mergeam la Floreşti. Lucrul ciudat e că domnul Florescu, tatăl, se certase cu Viorel Tilea la un moment dat. Totuşi, locuiau în acelaşi sat, după ce Tilea demisionase de la Ambasadă, parcă în 1940, când a abdicat Regele Carol. Dar locuiau lângă Oxford, pe direcţia Londra, foarte aproape unul de celălalt. În fine, Marie-Lyse se ducea la Tilea, eu mă duceam la Floreşti. (râde) Erau foarte drăguţi, amândouă familiile.
În afară de aceste legături, mama se mai vedea, de exemplu, cu Victor Stârcea, tatăl lui Michael Stârcea, care e tot aşa de român şi tot aşa de englez ca mine. Adică are mamă şi tată români, dar a fost educat complet în Anglia. E fermier în Hampshire, dar acum merge foarte des în România, la fiecare două luni, fiindcă are destul de multe proprietăţi, în toată Moldova, pe care a putut să le revendice, și e foarte ocupat cu asta. E singurul moştenitor al familiei.
În rest, toate cunoştinţele mele erau englezi şi trăiam, în fond, ca un englez. Când Ion Raţiu (pe care îl cunoşteam, era rudă cu familia Tilea), m-a întrebat dacă aş vrea să ţin o conferinţă despre bisericile pictate din Moldova, eu am spus nu. Nu voiam să fac asta, cred că în primul rând fiindcă nu le cunoşteam… nu le vizitasem niciodată. Dar şi pentru că, la momentul acela, România nu mă interesa. În afară de prietenii de care v-am spus, Floreştii şi Tilea, nu aveam legături, nu mă amestecam în afacerile diasporei. Nu făceam parte din Uniunea Mondială a Românilor Liberi, a lui Ion Raţiu.
Când am absolvit Winchester, m-am dus direct la Cambridge, căci nefiind încă cetăţean englez n-aveam obligaţia de-a mă înscrie în armată. Toţi colegii mei de la şcoală au făcut doi ani de serviciu militar. Tocmai în momentul acela – în ’46, când am terminat şcoala – au fost alegerile în România, care au fost falsificate şi, în fine, Moscova a spus că a fost o mare majoritate pentru Partidul Comunist şi au răsturnat adevărul. Am citit cartea Adrianei Georgescu – In the Beginning Was the End se cheamă în versiunea engleză – şi acolo scrie că unul dintre comunişti, care avea legături cu Moscova, a întrebat: „Acum ce facem?”. În privat, bineînţeles, nu în public. Partidul Ţărănesc câştigase, avea majoritatea. Şi răspunsul Moscovei a fost: „Spuneţi contrariul, că Partidul Comunist a câştigat, şi numărul de voturi al Partidului Ţărănist îl daţi Partidului Comunist”. Foarte simplu! Şi aşa au făcut. Nu ştiu cum de a crezut lumea… Probabil că nu aveau ce să facă.
În orice caz, tatăl meu, când îi scria mamei, nu vorbea despre genul acesta de lucruri, din cauza cenzurii. Aşa că noi am aflat toate astea prin prieteni care ne-au povestit sau prin diplomaţi de la Ambasada Angliei. Chiar în ’46 tata a scris o scrisoare foarte pesimistă, care e extrem de interesantă, fiindcă interpreta situaţia corect. Spunea că încearcă să plece şi, puţin timp după aceea, a venit chiar un mesaj, nu cred că era o scrisoare, era un mesaj că primise paşaportul şi viza de plecare şi că urma să vină curând în Anglia. Şi după aceea, cineva important în ierarhia comunistă, cred că Bodnăraş, i-a împiedicat plecarea, a spus că lui Cantacuzino nu-i dă voie să plece. Asta se păstrează în hârtiile Securităţii, pe care le-a văzut vărul meu, Jean Cantacuzène, nepotul doctorului Cantacuzino, care e stabilit în Franţa şi care a scris o biografie a tatălui meu, încă nepublicată. Se cheamă, cred, O viaţă în România, fără nume, dar titlul s-ar putea să se schimbe. E foarte interesant, pentru că acolo sunt foarte multe detalii pe care eu nu le ştiam, dar el le-a aflat. A fost să cerceteze arhiva Securităţii şi a descoperit că tatăl meu a fost, după cinci ani în puşcăria de la Aiud, încă un an, în ’53-’54, la Piteşti. Eu am aflat, de fapt, independent de Jean Cantacuzène, prin Ana Blandiana şi soţul ei, la Sighet. Ne-am întâlnit acolo o dată, când eram în vizită, şi ei mi-au spus că ştiu, că au documentele care arată că G.M. Cantacuzino a fost închis la Piteşti începând cu o oarecare dată şi, de asemenea, când a fost eliberat. Au făcut copii şi am copiile acestor documente.
Legătura cu tata era foarte greu de ţinut în timpul întemniţării. Între ’48, când a fost judecat, şi ’53, timp în care a fost închis la Aiud, nu ştiu dacă n-a fost şi la Jilava câteva luni, la început. Avea o prietenă la Bucureşti, care a plecat în Italia mult mai târziu, româncă evreică, se chema Stern. Ea s-a dus să-l viziteze – nu ştiu de câte ori, dar s-a dus cel puțin o dată, şi mi-a povestit despre asta. Eu am cunoscut-o mult mai târziu, după ce tatăl meu murise. În fine, au fost foarte buni prieteni şi cred că îi trimitea pachete în închisoare. Ştiu că noi nu puteam nici măcar să-i scriem. După ce a ieşit din închisoare, am primit o scrisoare de la el, foarte interesantă, fiindcă la momentul acela nu era pesimist. Voia să-şi reclădească viaţa, să reînceapă să trăiască, dar cred că n-a durat foarte mult timp, fiindcă a fost închis iarăşi, la Piteşti. Cred însă că epoca cu adevărat sinistră a închisorii de la Piteşti trecuse deja. Cred că Piteştiul nu mai era chiar oroarea care fusese până la sfârşitul anilor ’40. Cred că, după ce se aflase în străinătate, în America şi în Franţa, despre Piteşti, după ce a scris Ierunca, au făcut nişte reforme acolo. Tata a stat la Piteşti un an… destul de mult. Şi după aceea, în ’54 sau ’55, a fost eliberat şi a primit o slujbă la Comitetul de Stat pentru Artă şi Cultură, la Comisia Monumentelor şi Siturilor Istorice. A primit slujba în Moldova, ceea ce i-a convenit foarte mult, pentru că îi plăcea Moldova şi cunoştea Iaşiul foarte bine, bunicul lui avusese moşie la Hoiseşti, lângă Iaşi, pe Bahlui. Bineînţeles, fusese expropriat şi conacul fusese complet distrus de ţărani. Eu am fost de mai multe ori acolo, n-a mai rămas nimic şi nu mi-a plăcut niciodată. E doar o biserică unde sunt mormintele ramurii noastre a Cantacuzinilor. Biserica a fost restaurată nu de mult şi cred că complet stricată, „modernizată”. L-am întâlnit pe preot şi mi-a spus ce voia sa facă şi nu mi-a plăcut deloc. I-am dat nişte bani, dar nu foarte mulţi, pentru că nu mi-a plăcut ce planuri avea.
La momentul acela, eu numai prin tata mai aveam o legătură cu România. Nu aveam prieteni în ţară. Erau, bineînţeles, verii primari, care erau mici. Mama avea o soră care se măritase în timpul războiului, în ’41-’42, şi i s-au născut doi băieţi, Constantin şi Mihai Brâncoveanu. Pe atunci erau mici şi nu-i cunoşteam. Dar Marina, mama lor, îmi plăcea, era o mătuşă foarte plină de viaţă. Era pilot, înainte de război avea avion şi, împreună cu Bâzu Cantacuzino, făceau acrobaţii în aer. Se înţelegeau foarte bine. Şi a construit un mic aeroport, o pistă de aterizare, la Dărmăneşti, pe moşia mamei, bunica Ştirbey. Asta, bineînţeles, mă atrăgea ca copil. Şi avea şi nişte câini foarte frumoşi… (râde din nou) dalmaţieni. Şi maşini.
După război, Constantin (Costi), tatăl, a fost la închisoare unsprezece ani. N-a fost eliberat decât în ’63-’64, înainte de moartea lui Gheorghiu-Dej. Ei au ieşit din ţară pe sistemul creat pentru evrei: era un român la Londra, foarte simpatic şi cinstit, mama mea l-a cunoscut, el organiza scoaterea din ţară a evreilor care mai rămăseseră în România. Cred că se plăteau sume destul de mari. Noi nu aveam bani, aşa că am vorbit cu familia franceză a lui Costi Brâncoveanu, fiindcă el era înrudit cu familia Noailles. Anna de Noailles era, de fapt, născută Brâncoveanu şi era mătuşa lui Costi. Prin familia Noailles şi alte rude franceze, au făcut rost de bani. Marina şi băieţii au ajuns în Anglia în ’64, cred, dar în ultimul moment pe Costi nu l-au mai lăsat să plece. A durat încă un an până să vină şi el. Cred că a trebuit să-şi facă dinţii, să-şi aranjeze gura, după unsprezece ani de închisoare nu mai avea dinţi. În orice caz, a venit şi el şi s-au stabilit în Kent, alături de mama, câtva timp. Vreo 5-6 ani după aceea, spre ’70-’71, au plecat în Franţa, au preferat să locuiască acolo pentru că era mai ieftin. Au locuit la ţară în Franţa, nu chiar în Sud, ci în Sud-Vest, aproape de Toulouse. Când au venit din România, Constantin avea 21 de ani, făcuse un an de facultate în România. La început nu i s-a dat voie să se înscrie, fiindcă avea „origini nesănătoase”, prin urmare universităţile îi erau închise. Dar până la urmă a fost admis, aşa că la 20 de ani a putut să se înscrie şi să facă un an de Universitate la Bucureşti. Mihai era încă la liceu, tot la Bucureşti. După vârsta de 16 ani, a continuat liceul aici, la Londra. Liceul francez. Dar nici lui nu i-a plăcut foarte mult, aşa că a plecat la Paris, unde a terminat liceul, după care s-a dus la École Normale, dar nu la cea superioară. Constantin a intrat la Cambridge, i-am dat puţin ajutor, fiindcă cunoşteam cum mergeau lucrurile la Cambridge, şi s-a dus la King’s College, care era foarte prestigios. A luat examenele foarte bine, cu onoruri. A făcut limba şi literatura rusă, era unul dintre puţinii români la care le-a plăcut să vorbească ruseşte. A fost norocos, fiindcă asta l-a ajutat să intre la Cambridge. Iar de acolo s-a dus să predea la Oxford şi, după vreo doi-trei ani, la Universitatea din Manchester, unde a rămas până la pensie. Dar avea legături cu America, unde se ducea vara ca profesor invitat, şi după pensie a dezvoltat aceste legături. Încă e profesor în America.
Mihai s-a dus la Universitatea de la Paris. Era matematician. Şi acolo a rămas, nu ştiu dacă e profesor, nu mai ştiu multe despre el. Avem relaţii proaste, fiindcă s-a purtat dezagreabil în povestea revendicărilor. Comunicăm numai când e absolut necesar şi nu prea îl vedem. Cu Constantin, în schimb, am rămas în relaţii foarte bune. Sperăm că o să se aranjeze până la urmă şi cu Mihai, fiindcă e o prostie să se întâmple aşa ceva în familie.
Mama lor, Marina, a murit la vârsta de 89 sau 90 de ani. Era născută în 1911, aşa că a murit, probabil, în 2000. Eu m-am dus s-o văd şi îmi aduc aminte că am stat la ea. Costi murise de mult timp, fiindcă el fuma şi a făcut cancer pulmonar… de fapt a murit de inimă, avea vreo 68 de ani, era relativ tânăr. A murit în Franţa. Cred că amândoi voiau să fie înmormântaţi la Horez, dar nu ştiu dacă s-a putut. În orice caz, îmi aduc aminte că ultima dată când am stat la Marina a fost prin ’88… sau la începutul anilor ’90. Pe masa din dormitor era cartea lui Ierunca despre Piteşti şi am citit-o într-o noapte. Când o începi, pur şi simplu nu poţi s-o laşi din mână, aşa e de oribilă. Am citit toată noaptea şi apoi nu m-am simţit prea bine. Din păcate, cele două surori, mama şi Marina, nu se înţelegeau. După primele luni, s-au separat. Cred că a fost o mare decepţie pentru mama că Marina devenise destul de dură. Era oricum remarcabilă şi a suferit foarte mult, cu soţul în închisoare şi crescându-şi singură băieţii. Cu puţin ajutor de la tata, totuşi. Tatăl meu se înţelegea foarte bine mai ales cu Mihai.
Deci tata a primit acea slujbă la Comisia Monumentelor Istorice, în nordul Moldovei, care i-a plăcut foarte mult. Făcea inventarul monumentelor şi le cataloga. În această perioadă au reînceput scrisorile. Între ’54 şi ’59, ne-a scris din nou. (Tata a murit în ’60.) Era foarte fericit cu această slujbă, dar a pierdut-o în ’55-’56, fiindcă – iarăşi, totul apare în cartea lui Jean Cantacuzène – cineva din guvern i-a spus lui Gheorghiu-Dej: „Ce caută Cantacuzino, Balş şi Ghica în Comisia Monumentelor?”. Ghica-Budeşti era fiul arhitectului Nicolae Ghica-Budeşti, care era văr primar cu tata. Şi Gheorghiu-Dej a spus, se pare, că unul dintre ei trebuie să demisioneze. Aşa că tatăl meu a demisionat, fiindcă el avea deja o lucrare, fusese chemat de mitropolitul Moisescu al Iaşiului să facă un proiect pentru Mitropolia din Iaşi, să-i facă un cadru, fiindcă în jur nu era nimic. Asta i-a plăcut tatălui meu foarte mult. A acceptat, şi din ’55, când a demisionat de la Comisie, s-a dus la Iaşi, unde nu mai era sub ochii conducerii comuniste. Locuia acolo cu călugării şi totul era plătit de Mitropolie, nu avea nicio problemă cu banii, mânca împreună cu călugării, avea o chilie a lui şi îi plăcea foarte mult viaţa asta. Picta, scria, termina Scrisorile către Simon, care au fost publicate mult mai târziu, în ’93. Tot atunci a făcut o donaţie Bibliotecii Universitare de la Iaşi, de 99 de acuarele. Dar, fiindcă era cine era, a trebuit să le doneze ca din partea unui prieten, care se chema Săulescu. Donaţia e înregistrată la Biblioteca Universităţii din Iaşi ca „donaţia tovarăşului Săulescu”. În fine, după ’89 acuarelele au fost catalogate, curăţate şi expuse. Jean Cantacuzène le-a descoperit. El fusese la Iaşi şi auzise de acest dar, despre care se credea că era din partea tatălui meu. Le-a găsit la Bibliotecă, undeva în arhivă, ascunse şi necunoscute. A fost publicată recent o carte cu cele 99 de acuarele, cu o postfaţă scrisă de sora mea şi de mine… de fapt, e o carte despre viaţa lui.
Tatăl meu a murit în noiembrie 1960, în condiţii foarte triste. A avut o hemoragie internă, cred că la stomac, într-o sâmbătă de la sfârşitul lui octombrie. N-a venit nimeni să-l ajute, a pierdut foarte mult sânge şi cred că abia luni l-au găsit, dar n-au mai putut să-l scape. Avea o rudă la Iaşi, dar a aflat prea târziu. Şi a fost înmormântat la Iaşi, la Cimitirul Eternitatea. Acuma e frumos acolo, fiindcă la intrarea în cimitir e un fel de monument pentru persoanele mai cunoscute care sunt înmormântate la Eternitatea, iar el e una dintre persoanele cunoscute. Mormântul lui nu este foarte bine îngrijit, dar mă duc din când în când şi fac ce pot ca să-l întreţin.
Mama nu l-a mai revăzut niciodată pe tata. Noi, soția mea Anne și cu mine, eram în Grecia în octombrie ’60… de fapt, reveneam din prima noastră vizită în Grecia şi am călătorit cu vaporul până la Veneţia. Îmi aduc aminte foarte bine: când am ajuns la Veneţia era ceaţă grea şi nu puteai să vezi nimic, era foarte deprimant. Am ajuns la pensiunea, foarte frumoasă, de pe Canal Grande, unde urma să stăm. La aceeaşi pensiune se afla un domn care era fratele doamnei Stern. Doamna tocmai ajunsese şi ea la Veneţia. Eu nu o cunoşteam încă, ştiam numai de ea. Acest frate, care se chema Babo Stern, era acolo. Şi chiar în seara când am ajuns, a telefonat mama mea, ca să-mi spună că a murit tata. Fratele doamnei Stern ştia deja, dar nu cutezase să-mi spună. Eu nici n-am aflat decât după aceea cine era. Dar a fost o coincidenţă curioasă. Probabil că se afla acolo fiindcă venise să se întâlnească cu sora lui, care venise de puţin timp din România. Mulţi ani mai târziu am întâlnit-o şi am vorbit despre toate astea şi mi-a povestit despre vizitele ei la Aiud şi legăturile cu tata. Ea avea câteva desene foarte frumoase ale tatălui meu şi trei dintre desene, în cărbune, mi le-a lăsat mie prin testament. A murit la vârsta de 100 de ani şi e înmormântată pe insula San Michele, unde sunt şi Stravinsky şi Diaghilev. Desenele sunt cu clădiri din Veneţia şi Vicenza: o biserică de pe Canal Grande, aproape de gară, de la capătul mai puţin frumos al canalului, apoi o clădire a lui Palladio de la Vicenza şi interiorul bisericii Il Redentore, tot de la Vicenza şi tot de Palladio. Îmi plac foarte mult.
Revenind la anii ’60, tata murise, iar mama a rămas singură, fără speranţa să-l mai poată revedea. Se mutase din Hampshire în Kent în ’46, poate chiar ’45. Cred că era mai degrabă în ’45, fiindcă mai cădeau încă bombe. Prietenele englezoaice ale mamei au hotărât una să facă agricultură, să cultive grâu, iar cealaltă să cultive legume. Avea o grădină de câteva hectare şi vindea legume la piaţă. Vindea lucruri foarte bune, de exemplu fragi şi sparanghel. Şi flori. Era rentabil, s-a ocupat cu asta destul de mult timp, până în anii ’70, poate chiar ’80. Mama a decis să-şi facă o fermă de păsări: găini, raţe şi gâşte. Era foarte greu. Eu şi sora mea o ajutam în vacanţe şi ştiu că era foarte greu, lucram până seara târziu. Trebuiau adunate ouăle şi împachetate… Ea avea o domnişoară care o ajuta, dar numai o parte din timp. Era greu, dar îi plăcea. Spre sfârşit, a devenit însă prea greu, ea a îmbătrânit şi la un moment dat a hotărât să se mute. Eu m-am căsătorit, am avut copii şi nu mai încăpeam în casă. Era o casă de fermă, frumoasă, din secolele XVII-XVIII, dar nu era destul loc. Mama a putut atunci să cumpere, în acelaşi sat, un cottage, de fapt un şir de case unite între ele. Un capăt era din secolul XVII-XVIII, celălalt era mai modern, dar construit în acelaşi stil. Înăuntru, plafoanele erau cam joase, mai ales pentru mine, care mă loveam tot timpul. Dar era frumos şi destul de spaţios. La un capăt mai locuiau alte persoane, mama a ocupat un capăt. Eu, care am făcut studii de arhitectură, am putut să aduc îmbunătăţiri casei. Am moştenit şi nişte bani de la bunica Ştirbey, ceea ce ne-a ajutat foarte mult. Banii erau din fericire în Elveţia, nu în România, aşa că am avut ceva de la care să pornim, când m-am căsătorit am primit aceşti bani şi am ajutat-o şi pe mama. De fapt, cred că acesta a fost un motiv în plus pentru care mama a închis ferma de păsări. Nu mai ştiu exact când… a avut probabil ferma vreo zece ani. După aceea a renunţat şi i-a plăcut foarte mult viaţa în acel cottage, unde veneam şi noi cu copiii când erau mici. Ilinca a învăţat să umble acolo. Apoi s-au născut Marina, în ’57, şi Şerban, în ’61.
Şerban, din păcate, a moştenit o boală foarte gravă pe linia femeilor din familie, se cheamă distrofie musculară de tip Duchenne. Tragedia a fost că n-a putut să umble, a început să sufere devreme, pe la vârsta de trei ani, şi a trebuit pus într-un scaun cu rotile. De obicei, bolnavii nu supravieţuiesc mai mult de 20 de ani. Şerban a murit la 18. Şi a fost foarte greu pentru toţi, mai ales pentru Anne, care, bineînţeles, l-a îngrijit. Ea crede că artrita pe care o are se trage şi de la greutatea cu care l-a purtat în braţe în toţi anii aceia. Din fericire, mintea îi era în perfectă stare. Viaţa lui a fost însă scurtă, din ’61 până în ’78, şi asta le-a afectat şi pe fete.
Ilinca a mers la internat la o mănăstire de maici, unde cred că i-a plăcut destul de mult. Era foarte frumuşică şi destul de repede au apărut probleme din cauza asta. La vârsta de 14 ani începea deja să aibă prieteni, boyfriends, şi ăsta e motivul pentru care am trimis-o la internat. Marina, pe de altă parte, nu avea această problemă. Arăta şi ea interesant, ca înfăţişare, dar nu era aşa de evident frumuşică, aşa că ea s-a dus la day school. La o școală privată, bineînţeles, nu de stat. Avea profesoare foarte bune, calitatea învăţământului era foarte bună. Pe atunci şcolile de stat, comprehensive, erau foarte proaste.
„Eu şi Anne am avut o lungă şi foarte frumoasă viaţă împreună”
Dar să ne întoarcem puţin. Pe soţia mea, Anne Trafford, am întâlnit-o prin prietenul meu Philip Dowson, cu care fusesem coleg la Cambridge. Era o vecină a lui din Norfolk. Philip s-a căsătorit tot cu cineva din Norfolk, care locuia lângă familia Trafford. Aşa că totul era concentart în sudul judeţului Norfolk… Anne a fost una dintre persoanele pe care Philip a chemat-o să construim împreună casa din Roussillon, în sudul Franţei. Prima dată am întâlnit-o la Londra, dar am cunoscut-o mai bine în Franţa, clădind această casă.
Eu şi cu Philip Dowson şi încă un arhitect ne dusesem, în ’50 sau ’51, cu harta în mână prin regiune, la sud de Perpignon, acolo unde Pirineii se termină în Mediterană. A fost foarte interesant, fiindcă am petrecut două săptămâni, în vacanţa de Paşti, umblând prin toată regiunea şi marcând pe hartă ce ne plăcea, apoi mergând la primărie şi uitându-ne în cadastru să vedem cui îi aparţine terenul. De obicei descopeream că erau în jur de cincisprezece, poate chiar douăzeci de proprietari, din cauza codului lui Napoleon, după care totul se împarte între copii. Am încercat să găsim proprietarii şi am descoperit că unii erau în America… era imposibil să cumpărăm ceva. În fine, chiar în ultimele două zile, am găsit un teren pe un mic deal, cu un fel de ruină şi multă piatră pe care puteam s-o reîntrebuinţăm. Era loc să facem o casă acolo, înconjurată de măslini. Foarte frumos. Şi cu o vedere minunată în direcţia Spaniei, un munte pe care ne-am suit apoi deseori devreme dimineaţa, fiindcă mai târziu se făcea prea cald. Am descoperit că acel teren avea un singur proprietar şi, printr-o întâmplare extraordinară, persoana era chiar la Collioure. Şi am găsit-o: era un domn foarte simpatic cu care, eu vorbind franţuzeşte, m-am înţeles foarte bine. I-am ajutat pe cei doi arhitecţi englezi, care nu vorbeau franţuzeşte deloc, am condus eu negocierile. Preţul era oricum ridicol de jos, iar pentru noi, veniţi din Anglia, era o afacere. Așa că am cumpărat pe loc. Ne-am lovit atunci de nişte reguli care erau noi la momentul acela în Anglia. Nu era voie să ieşi din ţară, să mergi în vacanţă, să călătoreşti, cu mai mult de 25 de lire de persoană. Acum n-ar fi nicio problemă să scoatem mii de lire, să cumpărăm materiale şi să ridicăm casa. Dar atunci, cu 25 de lire, era foarte greu… (râde) Şi nu era voie nici să deschidem un cont în străinătate. Dar eu fiind francez la momentul acela… nu mai aveam cetăţenia română, nu mai aveam paşaport românesc şi nici nu voiam să cer unul, nu aveam încă nici cetăţenia engleză, pe care am obţinut-o un pic mai târziu, dar aveam paşaport francez, fiindcă eram născut în Franţa şi mama la fel, iar dacă două generaţii sunt născute în Franţa, eşti automat francez la vârsta de 21 de ani… Probabil am făcut, totuşi, ceva ilegal: am deschis un cont la Paris şi am împrumutat bani de la veri şi de la prieteni din Franţa, aşa că am pus ceva în contul acela. În orice caz, am început construcţia casei. După aceea legile s-au mai uşurat şi am putut să scoatem mai mulţi bani din Anglia, la fiecare vizită. Până la urmă, am putut scoate cât voiam, aşa că totul a mers bine.
Dar povesteam despre soţia mea. Ea vine dintr-o veche familie catolică, ceea ce e mai rar în Anglia. Mai ales din partea mamei sale, care se chema Clifford. Am descoperit mai târziu că tatăl lui Anne, Cecil Trafford, fusese logodit cu una dintre prietenele mamei mele, dar cred că am povestit deja asta. Bineînţeles, subiectul a interesat-o foarte mult pe doamna Cochrane, care şi ea avea strămoşi interesanţi. Era o descendentă a amiralului Cochrane, care a luptat pentru independenţa statului Chile. Din partea mamei ei, avea, cred, sânge spaniol, aşa că era şi ea catolică. Logodna a fost aşadar între doi catolici, ceea ce era important atunci, acum nu mai prea contează. În fine, educaţia lui Anne s-a făcut, cum te-ai aştepta, la şcoli catolice de maici, în mănăstiri. Sora mea, Marie-Lyse, a primit şi ea o educaţie de acelaşi fel şi a devenit catolică, aşa că s-a înţeles foarte bine cu Anne. Mama a devenit, de fapt, şi ea catolică. Şi se spune că şi tata s-ar fi convertit. În orice caz, în România acest lucru nu era de apreciat, fiindcă biserica ortodoxă era – încă mai e – anticatolică.
Eu şi Anne am avut o lungă şi foarte frumoasă viaţă împreună. Ne-am căsătorit în 1954, în 29 ianuarie. Mama mi-a amintit că şi ea s-a căsătorit iarna, în 26 februarie, la Domniţa Bălaşa în Bucureşti. Noi ne-am căsătorit la Brompton Oratory din Londra, care era biserica preferată a lui Anne. Atunci nunţile mixte dintre catolici şi cei de alte religii erau destul de simple. Catolicii nu permiteau multă muzică, coruri, dar muzică de orgă era voie, aşa că am avut mult Bach şi ceva Mozart… a fost foarte frumos. Eu voiam ca profesorul meu de la Winchester, care era un organist foarte bun, să cânte la orgă, dar am fost obligaţi să luăm organistul bisericii, care era însă un organist foarte cunoscut şi foarte bun. Totuşi, nu eram prieteni, acesta era singurul lucru trist. Dar profesorul meu de la Winchester a înţeles şi nu s-a supărat că îi cerusem să cânte înainte să ştiu că nu era voie. Organistul de la Brompton Oratory era cel care a proiectat orga de la Royal Festival Hall, care atunci era nouă. Era un om important şi era chiar foarte bun. Şi a fost o nuntă minunată, am avut vreo 200 de persoane la recepţie… Foarte puţini români, fiindcă nu prea cunoşteam… Au venit, bineînţeles, Viorel Tilea şi familia lui. Şi a venit Matila Ghyka, care era prieten cu tata şi era unul dintre cei care publicaseră „Simetria”, o revistă anuală care a apărut între 1939 şi 1947, cu tatăl meu ca redactor-şef. (…)
După aceea mi-am luat o slujbă la un arhitect, la momentul acela nu-mi terminasem încă studiile, mai aveam de dat un examen. Şi ne-am început viaţa de familie. Ilinca s-a născut în 18 octombrie 1954. Bineînţeles, toată lumea a socotit… (râde cu poftă) Ilinca a fost o minune de la început, cu toate că a fost un copil destul de neastâmpărat şi la un moment dat dificil. I-a luat foarte mult timp să înceapă să umble, ceea ce ne-a îngrijorat. Îmi aduc aminte foarte bine de momentul când a început să umble, când avea aproape doi ani. Era cu noi Marica Marinescu, care era verişoară primară cu mama, din partea familiei Ştirbey (mama ei se numea Balş). Marica Marinescu era, cred, fata cea mai frumoasă pe care am cunoscut-o vreodată. S-a căsătorit cu un sârb care se chema Gherşici şi au avut copii. Ea a murit dând naştere. A avut un băiat foarte reuşit, dar la a doua naştere, cu gemeni, a murit. Unul dintre gemeni a murit şi el, celălalt a supravieţuit, dar e într-un institut de boli mentale, e retardat. Foarte tristă poveste! Ea stătea cu noi în cottage-ul în care se mutase mama ca să aibă mai multă libertate. Marina s-a născut în ’57. Mergeam des cu amândouă fetele la mama. Mama avea câţiva români cu care se înţelegea bine şi care veneau uneori să stea cu ea. Era o doamnă născută Filipescu, Ella, măritată cu un irlandez, O’Kelly. Ea venea destul de des şi era foarte drăguţă. Venea des şi Victor Stârcea, tatăl lui Michael Stârcea, care locuia în apropiere, în Kent. În ’61 s-a născut şi băiatul nostru, Ion Şerban. Aşa că în ’63, când a venit sora mamei, Marina Brâncoveanu, aveam trei copii. Marina a venit cu băieţii, Mihai şi Constantin. Una dintre prietenele englezoaice ale mamei avea o fermă şi un cottage pe care i l-a oferit Marinei. După un an sau doi şi-au cumpărat şi ei o casă într-un sat alăturat. După mai mulţi ani, când a venit şi Costi, au plecat cu toţii în Franţa. Tatăl meu murise în noiembrie ’60. Fratele tatei a murit mai târziu, dar băiatul lui, Matei, a plecat la începutul anilor ’70 la Bruxelles. Aşa că nu prea mai aveam familie în România.
Noi locuiam la Londra, iar atunci, în anii ’60, aveam un birou de arhitectură cu doi asociaţi. Anne era secretară la un moment dat, dar n-a continuat. Se ocupa de copii şi… de mine. (râde) Şi de casă. Aveam o căsuţă în Chelsea, pe o stradă foarte frumoasă, dar care era prea mică. În ’57, după ce s-a născut Marina, a trebuit să găsim ceva mai mare. Şi ne-am mutat… De fapt, Philip Dowson s-a mutat acolo primul. Era o clădire cu mai multe apartamente în Kensington, se chema Pembroke Studios. Spaţiul era destul de mare, camerele erau înalte, duble. Eu am făcut nişte schimbări, am adăugat un etaj întreg. Sus era iniţial un fel de galerie cu o încăpere şi o baie, iar jos o încăpere enormă. Am făcut din asta o casă cu cinci dormitoare şi două băi. Era foarte frumos, intrai printr-o grădină. Erau douăsprezece apartamente în total. Din păcate, casa nu ne aparţinea, era închiriată numai pe trei ani. Dar am prelungit de mai multe ori contractul, ne-am mutat acolo în ’58 şi am plecat în ’88. Au trecut treizeci de ani… E trist c-a trebuit să plecăm, dar era problema asta care numai aici există… sau poate şi în alte ţări capitaliste… Tot grupul de apartamente aparţinea unei agenţii de asigurări, care avea multe alte proprietăţi în Londra. Ei erau foarte mulţumiţi să reînnoiască contractul şi l-au tot reînnoit. Plăteam o chirie mică, dar care, totuşi, a crescut în timp. În ’85-’86 ne-au spus că ar dori să vândă proprietatea şi că ne-o oferă în primul rând nouă, locatarilor. Dar nu voiau să vândă fiecăruia separat, voiau să ne facem o asociaţie a locatarilor şi să cumpărăm împreună toate apartamentele. Asta am şi făcut. Şi am cumpărat douăsprezece apartamente pentru mai puţin de două milioane, ceea ce atunci era remarcabil. Fiindcă valoarea acelor apartamente pe piaţă era mult mai mare. Pentru noi, care trebuia oricum să împrumutăm ca să plătim, fiindcă apartamentul nostru era evaluat la 120.000 de lire, n-a fost uşor. Am mers la bancă, am luat banii, am cumpărat, apoi am vândut pe piaţă cu 400.000. A fost o afacere. Aşa am putut apoi să cumpărăm un free hold, adică ceva ce ne aparţine nouă de tot, în Hammersmith. Casa cea nouă i-a plăcut foarte mult lui Anne, mie îmi plăcea mai mult Pembroke Studios… dar e bine aşa. Casa din Hammersmith e clădită în 1888. Grupul de apartamente era din 1896, deci ceva mai modern. Casa din Hammersmith e tipic victoriană, cu un fel de mezanine, bine împărţită. Ne-am gândit, bineînţeles, că îmbătrâneam şi că va trebui să ne suim pe scări, dar e bine să faci mişcare. În fine, am stat la Pembroke Studios treizeci de ani, dar şi în Hammersmith stăm de douăzeci şi trei de ani! Încă şase-şapte ani şi o să fie egalitate. (râde)
Anne are o calitate foarte potrivită pentru căsătoria noastră: îi place foarte mult muzica. Aşa că n-a fost nicio problemă, toată viaţa noastră am fost la concerte, la operă. Eu am cântat la pian. Şi ea a învăţat, dar, ca multă lume, a abandonat. Pe mine m-a încurajat însă să continuu. Şi am continuat să iau lecţii chiar, cu profesori buni. Prima profesoară a fost Kathleen Long, care era destul de cunoscută ca pianistă. Avea reputaţia că în anii ’20, când era tânără de tot, era extraordinară la cântatul unei partituri la prima vedere. Se spunea că ar fi cântat la prima vedere versiunea pentru pian a unei compoziţii a lui Stravinsky, Pasărea de foc. Ceea ce era deosebit de greu. A fost o profesoară foarte simpatică şi m-a iniţiat în sonatele lui Haydn. După aceea a murit, din păcate, şi am avut un profesor care era directorul unuia dintre conservatoarele din Londra, The Royal College of Music. Michael Gough Matthews se numeşte. Din păcate, acum e foarte bolnav şi nu mai dă lecţii. Foarte simpatic şi el. Mâine mă duc să fac o lecţie cu un profesor de la Royal College of Music, care se cheamă John Blakeley. Nu l-am întâlnit încă. Mă duc să cânt la patru mâini cu Leo Rothschild, care e unul dintre primii mei prieteni din Anglia. L-am întâlnit în 1939 la şcoala preparatoare, la Lockers Park, şi am rămas prieteni de atunci, şaptezeci şi ceva de ani. El a găsit toţi profesorii ăştia. Din anii ’70 organizează nişte concerte, cu prieteni şi elevi ai acestor profesori, la el acasă, în New Forest, în Hampshire. Cânt şi eu în ele. Nivelul cel mai înalt pe care l-am atins a fost însă la şcoală, la Winchester, unde am învăţat un concert pentru pian al lui Mozart, Concertul K 503 în Do major. Am cântat toate cele trei părţi cu orchestra şcolii, la concertul de sfârşit de an, în 1946. (râde) Pentru asta am exersat un an întreg, până la cinci-şase ore pe zi. Am ajuns să am un pic de tehnică, dar nimic special. Am rămas cu pasiunea pentru muzică, mai ales pentru pian şi pentru operă.
„După atâţia ani, am ajuns să cunosc ţara destul de bine”
La începutul carierei mele de arhitect, dacă se poate spune că am avut una, fiindcă nu am urmat foarte mult timp cariera asta, am lucrat pentru un arhitect care se chema MacDonald. Era fiul lui Ramsay MacDonald, care fusese primul prim-ministru laburist, în anii ’20, după Lloyd George. Am lucrat acolo fiindcă mătuşa mea, soacra bunicii Cantacuzino, Martha Bibescu, era prietenă cu Ramsay MacDonald şi îi cunoştea pe băieţii lui, Alistair, arhitectul, şi Malcolm, care era şi el destul de cunoscut, făcea politică. Amândoi erau foarte inteligenţi. Eu m-am dus să lucrez pentru arhitectul MacDonald. Tot acolo lucra şi Steane, cu care am făcut apoi o asociaţie. Am plecat de la MacDonald şi, împreună, de fapt, cu trei arhitecţi, am înfiinţat Steane-Shipman-Cantacuzino Chartered Architects. Biroul îl aveam pe Buckingham Street, în Covent Garden, aproape de Charing Cross. După aceea ne-am mutat în Soho pe Wardour Street, aproape de Oxford Street. Asociaţia a durat vreo zece ani, nu mai mult. Cred că cea mai importantă lucrare pe care am făcut-o a fost la Studiourile de Film Twickenham. Am construit două teatre, unul pentru înregistrări, altul pentru vizionări. Interesant e că aceste două clădiri au făcut toată diferenţa, fiindcă Twickenham Film Studios, care nu erau, cum se spune, on the map of filmmakers, după această schimbare au devenit interesante. Între alţii, Polanski a lucrat acolo, a închiriat studiourile ca să-şi facă primele filme englezeşti, Repulsion, cu Catherine Deneuve, şi Cul-de sac, cu Françoise Dorléac, sora lui Catherine Deneuve, care a murit la scurtă vreme într-un accident de maşină.
O altă lucrare am făcut-o eu personal: o casă mare, pe care o puteţi vedea când ieşiţi din Londra, aproape de Leatherhead, lângă un teren de golf. Sunt mai multe case acolo, dintre care una e făcută de mine. Clientul era un cântăreţ, Max Bygraves, nu ştiu dacă aţi auzit de el, era foarte cunoscut la momentul acela. Era un om extrem de simpatic şi un client excelent. Soţia lui se chema Blossom… (râde) Aşa că Max şi Blossom erau clienţii mei! (râde) A fost un succes, casa le-a plăcut foarte tare. Din păcate n-au stat prea mult în ea, au vândut-o după şase-şapte ani unui danez care importa mobilă din Danemarca în Anglia. Danezul era un om foarte cultivat şi avea gust. Aşa că a mobilat casa minunat. Casa a apărut în Country Life când a fost terminată, dar a mai apărut o dată și după ce a cumpărat-o danezul, cu mult mai multe fotografii ale interioarelor.
Eu personal, adică singur, nu cu asociaţii, am făcut două case. De fapt, împreună cu prietenul pe care l-am întâlnit la Cambridge, Philip Dowson. Cu el am rămas prieten… acum are 86 de ani, e mai în vârstă decât mine. El a avut o carieră foarte frumoasă, a condus Arup Associates, a avut, împreună cu un alt danez, un birou de arhitectură şi inginerie. Arup Associates au devenit foarte cunoscuţi, au construit foarte mult, şi în toate proiectele inspiraţia a fost a lui Philip Dowson. Talentul venea de la el. Mult mai târziu, a fost ales preşedinte al Royal Academy. Ştiţi probabil că, adesea, preşedintele Royal Academy e un arhitect. A fost Hugh Casson şi, nu mult după aceea, a fost Philip Dowson. El fiind şeful acestui birou, Arup Associates, nu putea să proiecteze case, aşa că le făceam eu împreună cu el. Cu el, în calitatea lui de persoană privată. Şi am făcut două case foarte interesante. Una, în Suffolk, care era o casă de lemn, cu un acoperiş mare, un etaj pentru dormitor şi un living room uriaş jos. Clientul era chiar persoana care locuia atunci în studioul unde locuisem noi, Anne cu mine şi cu fetele. El s-a mutat apoi în Suffolk, în „Casa A”, A fiind secțiunea casei. (râde) Cealaltă casă era în Oxfordshire şi era complet diferită. Era un fel de pavilion, destul de clasic, dar fără detalii clasice, adică fără coloane. Clientul era un avocat, a barrister.
Asociaţia Steane-Shipman-Cantacuzino a durat cam zece ani. După aceea am plecat, fiindcă voiam să fiu independent şi asociaţia nu aducea destui bani. Din punct de vedere financiar, nu era un succes. Eu începusem să scriu articole şi cărţi, în anii ’60 am scris trei cărţi pentru o serie care se chema „Pictureback”. Prima s-a intitulat Great Modern Houses şi prezenta, cu multe ilustraţii, 33-40 de case, toate remarcabile. Mai toate la ţară, doar câteva la oraş. A doua a fost Great Modern Architecture, tot „Pictureback” şi tot cu ilustraţii, dar şi cu destul de mult text. Ultima din serie, a treia, European Domestic Architecture, a fost un fel de istorie a arhitecturii, dar în patru eseuri. Primul, „Origins”, era despre arhitectură în Antichitate, al doilea a fost „The Palace and the Castle”, al treilea, „The Townhouse”, iar al patrulea, „The Countryhouse”. Cartea a fost tradusă în japoneză… dar eu n-am reuşit niciodată să mă duc în Japonia, din păcate… Am călătorit foarte mult, dar nu în Japonia. Însă cartea a fost foarte frumos tradusă şi prezentată. Îmi pare rău ca n-am avut o invitaţie de pe urma cărţii să merg în Japonia…
În fine, în anii ’60 am scris destul de mult. Aceste trei cărţi, dar şi articole în diferite jurnale şi reviste de arhitectură. În ’67 am început să lucrez ca assistant editor la Architectural Review. Architectural Review este revista de arhitectură cea mai prestigioasă din Anglia. De fapt, are o circulaţie în toată lumea, deja de mult timp. Am devenit după aceea, în ’73, executive editor. Ce este, cred, interesant în perioada asta e faptul că, prin Architectural Review şi prin scris, am ajuns un fel de specialist în restaurare. În ’72 am fost redactorul unui număr special, care a avut titlul New Uses for Old Buildings. Ideea mi-a venit fiindcă redactorul-şef al revistei, James Richards, fusese cu câţiva ani înainte redactorul unui număr special despre arhitectura industrială engleză. John Piper, un pictor foarte bun, care a pictat multe clădiri părăsite şi ruine, a ilustrat în mare parte acel număr special. Numărul a fost foarte căutat, nu se mai poate găsi, dacă-l găseşti cumva, costă o avere. În numărul meu, ideea era să revizitez mai multe din clădirile incluse în numărul special al lui Richards, care fuseseră transformate. Asta am şi făcut. Şi a fost un succes. De fapt, expresia new uses for old buildings a fost preluată şi popularizată.
În ’79 am fost numit secretarul Comisiei Regale de Arte Frumoase, Royal Fine Art Commission. Arhitectura era inclusă între artele frumoase. Din păcate, comisia nu mai există, a fost suprimată de Tony Blair, cred. De guvernul laburist, în orice caz. Pentru a face economie. Dar, de fapt, cred că nu le plăcea cuvântul royal şi cred că niciodată n-au înţeles funcţia acestei comisii. Era o comisie regală şi, prin urmare, răspundea direct în faţa primului-ministru, nu depindea de unul dintre ministere. Ceea ce era foarte important: era plasată mult mai sus. N-aveam putere, aveam numai influenţă, dar asta nu era puţin. Singura noastră putere era să comandăm proiecte. Nimeni nu putea să ne refuze. Comisia fusese înfiinţată în 1922 şi din ea făceau parte persoane foarte importante. De exemplu, era acolo Lordul Curzon, el a fost unul dintre primii membri ai comisiei.
În fine, m-am dus la Royal Fine Art Commission şi am fost numit secretar. Când s-a întâmplat asta, îi cunoşteam pe mulţi dintre membri. Erau 18 membri şi un preşedinte. Faptul că îi cunoşteam nu cred că a influenţat decisiv hotărârea de a mă lua pe mine, dar a contat.
Până în ’53-’54, tatăl meu a stat la închisoare. Anii ’50 au fost ani foarte grei. Era greu de comunicat, chiar periculos pentru tata. Nu putea trimite scrisori şi era imposibil să plece. Spre sfârşitul anilor ’50 începuse să funcţioneze deja sistemul de scoatere din ţară a evreilor români, prin care a plecat şi mătuşa mea, Marina. Dar asta am povestit deja.
Un exemplu de cât de puţin eram eu orientat spre România în epoca aceea: eu mi-am dat examenele finale la Arhitectură în ’54 şi a trebuit să scriu o teză de licenţă. Am ales ca subiect barocul în artă şi mi-am numit teza The Spirit of Baroque, voiam să cuprind totul, eram tânăr şi foarte ambiţios. (râde) Voiam să mă ocup şi de teatru, şi de poezie, şi de muzică, şi, bineînţeles, de arhitectură. Şi am reuşit destul de bine… Cred că mai am teza, n-a fost niciodată publicată, dar am primit pentru ea Honoris cum laudae. A fost judecată de Nikolaus Pevsner, un neamţ care se stabilise în Anglia fugind de regimul nazist din Germania. El a citit teza şi a scris pe ea ceva mai degrabă simpatic. L-am reîntâlnit mai târziu, de fapt l-am găsit la Architectural Review, când m-am dus acolo ca redactor asistent. El era unul dintre redactori, se ocupa de partea de istoria arhitecturii şi a artei. Tocmai atunci începuse seria „Buildings of England”, nu ştiu dacă aţi auzit de ea, dar dacă mergeţi într-o librărie ca Waterstone, de exemplu, găsiţi acolo toată seria. E organizată pe judeţe şi numai pentru Londra sunt vreo şase volume. S-a dezvoltat foarte mult de atunci. Nikolaus Pevsner a făcut asta… A fost un fel de labour of love, nu cred că a câştigat foarte mulţi bani cu ea, dar a devenit foarte cunoscut.
Când scriam teza, am călătorit foarte mult în Germania şi în Italia. M-am dus la Roma, de exemplu, unde există un baroc extraordinar… al lui Borromini şi Bernini, nu-i aşa? Borromini e, de fapt, în Nord, se apropie de barocul german şi austriac… În Anglia nu prea există baroc.
La Architectural Review, m-am interesat foarte mult de restaurare. Am mai spus, în ’72 am fost redactorul unui număr special, care s-a numit New Uses for Old Buildings. O viaţă nouă pentru clădirile vechi… Acest număr special l-am transformat, cu câteva adăugiri, într-o carte cu acelaşi titlu, care a avut destul de mult succes. Mi s-a cerut o continuare şi, zece ani mai târziu, încă una. Aşa că am acoperit acest subiect de trei ori… Spre sfârşit a devenit un pic cam plicticos, m-am săturat. Ultima carte, care a apărut în 1992, a fost publicată în condiţii profesioniste, fotografiile sunt multe şi foarte bune. Cartea e frumoasă şi cred că asta ascunde faptul că eu eram deja sătul… (râde) A fost tradusă în italiană, ceea ce mi-a făcut plăcere.
Dar să revenim: redactorul-şef de la Architectural Review, James Richards, fusese în România în ’65, chiar când a murit Gheorghiu-Dej. N-a putut să plece din Bucureşti, fiindcă aeroportul era închis, şi a trebuit să-şi amâne plecarea, ceea ce cred că l-a cam supărat. Când m-am dus la interviu pentru postul de la Architectural Review, în ’66, vizita lui era încă recentă şi am avut o discuţie foarte agreabilă. Am vorbit de România. El publicase două-trei articole despre România în Architectural Review, cred că unul era despre bisericile pictate din Bucovina şi, parcă, şi ceva despre arhitectura nouă, dar cred că aceasta nu era prea atrăgătoare… Cred că fusese invitat în România, probabil de Uniunea Arhitecţilor, şi i-au arătat ce făceau în restaurare, dar şi noutăţile. Şi cred că în ce priveşte restaurarea a fost destul de impresionat.
Cam după doi ani de când eram la Architectural Review, în 1969, a fost adusă la British Museum o expoziţie cu tezaurul românesc. Pentru vernisaj a venit ministrul Culturii, care era Pompiliu Macovei, şi îmi aduc aminte că British Council i-a cerut lui James Richards să-l conducă pe ministru, să-i arate arhitectura nouă din Londra. Jim Richards m-a chemat şi mi-a spus că a propus ca, dacă sunt de acord, să-l însoţesc şi eu. El putea să poarte discuţia în franceză cu Pompiliu Macovei, dar franceza lui nu era foarte bună şi i-aş fi fost de mare ajutor. A fost foarte drăguţ din partea lui. British Council s-a asigurat, bineînţeles, că sunt persona grata la români… Şi răspunsul a fost că da, sunt foarte grata… (râde) Aşa că m-am găsit într-un taxi cu Jim Richards şi Pompiliu Macovei, făcând un tur al clădirilor noi din Londra… Am vorbit mult cu Macovei, care m-a întrebat la un moment dat: „Dar de ce nu veniţi în România?”. Cred că aşa a spus: „De ce nu reveniţi în România? De ce staţi în Anglia?”. Am spus că am familie în Anglia, o soţie englezoaică şi copii, că am plecat din România de foarte mult timp, după clasele primare la Bucureşti am fost educat în Anglia, şi că viaţa mea e aici. „Dar de ce nu veniţi în vizită?”, a spus Macovei. Şi eu am răspuns: „Vin, dacă mă invitaţi”. Şi el a spus că mă invită. Peste un an, în ’70, au fost inundaţii foarte grave în România şi nu mă aşteptam să se ţină de cuvânt. Probabil că de aceea invitaţia nici n-a venit imediat. A venit numai în ’71. Şi m-am dus în România în mai, pentru aproape două săptămâni. Au fost foarte amabili cu mine… M-a invitat Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, Ministerul Culturii de fapt. Şi mi-au făcut un program, mi-au dat ca ghid o doamnă… care la foarte puţin timp după aceea a putut să plece la Paris. Era Olga Bâzu, de la Comisia Monumentelor Istorice, care fusese reînfiinţată în anii ’50. Comisia asta făcea multă restaurare şi am văzut multe lucruri cu Olga Bâzu. Ne-au pus la dispoziţie un şofer şi o maşină şi am plecat prin ţară, după două zile la Bucureşti în care am mers, bineînţeles, la Mogoşoaia şi la câteva mănăstiri din jurul oraşului. Am făcut un tur imens, ne-am dus în Bucovina şi în Ardeal, am fost la Cluj, la Sibiu, la Braşov, la Sighişoara. Şi am fost în Oltenia, am văzut mai multe mănăstiri – Horezu, bineînţeles – şi cule. A fost destul de reușit…
Doi oameni m-au ajutat apoi foarte mult, de câte ori am revenit în România. Unul a fost Radu Creţeanu, un văr de-al meu care cunoştea foarte bine patrimoniul de arhitectură românesc. Altul era un elev al tatălui meu, Radu Patrulius, care, după ce a murit tata, a publicat două articole despre el, un fel de necroloage, cu foarte multe fotografii. Sunt nişte documente importante, fiindcă toţi cei care au scris după aceea despre tatăl meu s-au referit la aceste două articole apărute în revista Arhitectura. Aşa că cei doi Radu s-au ocupat de mine ori de câte ori am fost în ţară.
În anii ’70 am mers în România de mai multe ori, pentru că am început să lucrez pentru Swan Hellenic, o companie de turism care, tocmai când am revenit prima dată, în ’71, a început să facă turism cultural în România. Turul se chema „Valahia-Moldova-Transilvania”, era un tur istoric, nu erau vacanţe de schi sau de plajă la Marea Neagră. Swan Hellenic a avut-o ca sfătuitoare pe Tamara Talbot Rice. Talbot Rice era profesor de bizantinologie la Edinburgh. Tamara, soţia lui, era rusoaică şi cunoştea România… Oricum, scria despre bisericile pictate parcă le-ar fi cunoscut. Eu n-am întâlnit-o niciodată, dar ce pot spune e că a gândit turul ăsta în detaliu, foarte bine după părerea mea. Eu l-am moştenit şi am fost ghid pentru Swan Hellenic de mai multe ori. Nu foarte des, totuşi, fiindcă aveam slujba de la Architectural Review şi nu puteam să plec tot timpul. Şi nu voiam întotdeauna să-mi petrec vacanţele făcând asta.
Primul tur a fost în ’74, al doilea în ’76, când au venit şi fetele, Ilinca şi Marina, apoi în ’79 şi în ’82, când a venit Anne. Ele puteau să vină fără să plătească, aşa că era bine. Pe mine nu mă plăteau foarte mult, dar aveam acest avantaj. După atâţia ani, am ajuns să cunosc ţara destul de bine. Şi cu ajutorul lui Radu Patrulius şi Radu Creţeanu, dar şi al altora din România. Interesant e faptul că, în mai ’71, când eram la Bucureşti, Ceauşescu era în vizită în China şi în Coreea de Nord. Atunci a văzut Revoluţia Culturală şi a vrut s-o aducă în România. În ’82 a fost ultima mea vizită în ţară, fiindcă începuseră deja distrugerile. A fost cutremurul în ’77, un al doilea cutremur în ’82, mai mic, apoi au început demolările. Cred că Bucureştiul a început să fie distrus în ’81-’82. Noi am început, în Anglia, să facem un fel de propagandă contra politicii lui Ceauşescu. Eu am trimis scrisori la Times. Îmi aduc aminte de o scrisoare în care l-am atacat pe Patriarh şi am spus că trebuie să demisioneze, neştiind că Patriarhul nu poate să demisioneze, poate numai să se retragă sau să moară. (râde cu poftă) În ’82 am avut o vizită destul de penibilă, fiindcă nu era nimic de mâncat, nici pentru noi, pentru turişti… Era carne, dar niciun produs lactat, aşa că micul dejun era foarte sărac… Dar nu pentru asta am încetat să vin în România cu Swan Hellenic, ci pentru că făceam propagandă împotriva regimului şi m-am gândit că ar putea să mă aresteze.
După ’89 şi aşa-zisa Revoluţie – adevărată la Timişoara, aşa-zisă la Bucureşti – m-am dus, în mai ’90, la Bucureşti. L-am întâlnit pe noul preşedinte al Uniunii Arhitecţilor, Alexandru Beldiman, care era o rudă îndepărtată a Cantacuzinilor, şi el mi-a spus că o să fie un concurs internaţional pentru Bulevardul Victoriei Socialismului şi Casa Poporului, care erau neterminate. Am făcut şi eu un proiect. Am încercat să micşorez importanţa Casei Poporului şi am propus – n-am intrat în concurs, proiectul meu a fost publicat într-un ziar la Londra, dar a ajuns şi în România, s-a ştiut de el – am propus să se clădească în mijlocul bulevardului, care era destul de larg, putea fi împărţit în două străzi lungi. Şi să se clădească şi în jurul Casei Poporului, ca s-o îngroape, să rămână o clădire foarte mare, dar ascunsă. Cred că era o soluţie bună, fiindcă terenul e foarte valoros acolo. Dacă nu era atunci, e acum sau o să devină. Şi ar fi fost un lucru foarte bun à la longue. Eu am fost un fel de consultant la concurs, nu un membru al juriului, dar am asistat la jurizare şi am putut să-mi spun părerea. Îmi aduc aminte că am făcut atunci un tur cu elicopterul peste Bucureşti. Juriul era internaţional şi bun, erau persoane ca Kenzo Tange din Japonia, un arhitect foarte important. Concursul a fost câştigat de o firmă germană, Von Gerkan, din Hamburg. Ideea lor era bună, cred: de a construi în spate şi la dreapta, pe malul Dâmboviţei, câteva clădiri foarte înalte. Făcuseră o machetă pe care se vedea foarte bine ideea. Von Gerkan nu voia să clădească pe bulevard, era mai subtil, spunea că dacă se vor clădi aceste turnuri axa privirii va fi diferită, n-o să te mai uiţi la Casa Poporului, ci peste ea. M-am gândit şi eu mai târziu la posibilitatea să se facă aşa ceva la stânga, pe axa Mitropoliei. În orice caz, Von Gerkan a câştigat un premiu, dar nu s-a făcut nimic. Casei Poporului i s-au dat utilizări diverse şi mulţi români chiar spun azi despre ea că le place! Era şi un arhitect englez destul de cunoscut, Terry Farrell, pe care eu l-am prezentat la Bucureşti, un arhitect care a lucrat foarte mult la Londra… care avea un proiect pentru cartierul Lipscani și care a spus că-i place Casa Poporului! Am vrut să-l împuşc pentru asta… (râde)
Apoi am avut ideea să înfiinţăm o fundaţie care să ajute la salvarea patrimoniului. Argumentul fiind că statul nu poate să facă totul şi că, prin urmare, e nevoie de o colaborare între stat şi ONG-uri. Şi am fondat Pro Patrimonio.
Fragmente din interviul înregistrat,
la Londra, în martie-iulie 2011
VOCI DIN EXIL este o serie de interviuri de istorie orală, de tip „povestea vieții”, dedicată unor personalități ale exilului românesc din Marea Britanie, la care am lucrat, începând cu 2011, de-a lungul mai multor ani. Mărturia lui Șerban Cantacuzino e prima dintr-o suită la care au mai contribuit Marina Sturdza, Iolanda Costide, Alexander Bălănescu, Sanda Miller, Eleanor Sebastian, alături de alte nume rezonante. În istoria orală, fiecare aspect al interviului devine semnificativ: modul în care interlocutorul se exprimă, limba(jul) de care uzează, repetițiile și omisiunile, felul în care memoria proprie decupează și rearanjează, sub formă de narațiune, fragmente din trecut. Potrivit metodologiei domeniului – și în acest caz, ca în toate celelalte –, am respectat autenticitatea înregistrării, reproducând-o fără să redactez textul în profunzime. Am menținut modificările la minumum, intervenind numai acolo unde era absolut necesar, astfel încât limba folosită să-și păstreze nu doar oralitatea, ci și mărcile originale. În plus, pentru cursivitate, la transcriere am ales să elimin întrebările.
CEVA LA MIJLOC 